România, cândva o țară de temut în arena sportivă internațională, se confruntă cu o scădere a performanțelor și a numărului de sportivi de elită. La Jocurile Olimpice de la Los Angeles din 1984, România a participat cu 124 de sportivi și a obținut 53 de medalii în total, 20 fiind de aur. La Sidney, în 2000, au participat 145 de sportivi care au adus în țară 26 de medalii. Prin contrast, după aproape 25 de ani de evoluție, cel puțin teoretică, la Paris au participat 106 sportivi români, iar palmaresul de medalii este modest.
Criza cu care se confruntă sportul din țara noastră pare să fie resimțită la un nivel foarte acut: sportivi care ajung la performanțe internaționale notabile, sau cei care nu reușesc să își valorifice potențialul, întregul sistem se clatină sub presiunea problemelor.
În perioada comunistă, sportul era văzut ca o vitrină pentru succesul regimului, iar performanțele sportivilor erau evidențiate pentru a promova imaginea unui stat puternic și capabil. După 1989, întregul sistem sportiv s-a transformat în mod radical, trecând de la centralizare și control strict la acceptarea influențelor externe. Acest proces a fost însoțit de multe dificultăți, lipsa unor lideri puternici și a lăsat multe instituții sportive să plutească în derivă, fără resursele de care aveau nevoie.
Știe toată lumea. Una dintre problemele fundamentale ale sportului românesc este lipsa de infrastructură și de finanțare. Multe dintre stadioanele, sălile de sport și centrele de antrenament arată ca în filmele de groază, iar investițiile necesare pentru modernizarea acestora sunt insuficiente, direcționate în mod greșit sau fără niciun sens, de multe ori doar pentru a etala că se face ceva pentru sport. Ce începe un ministru, nu continuă altul, de parcă ar fi o întrecere în proba cine face mai puțin pentru sport. E nevoie ca un medaliat la Jocurile Olimpice să atragă atenția asupra condițiilor de pregătire ca să se întâmple ceva? A făcut-o Ana Maria Popescu după argintul de la Tokio. A așteptat 3 ani ca să vadă o sală nouă de scrimă (care în prezent se pare că stă cu lacătul pe ușă). Din păcate medaliile lui David Popovici nu sunt un imbold suficient să dărâme munții de nepăsare clădiți din 90, încoace. E nevoie de o forță constantă, de educație, de conștientizare și de foarte multe acțiuni vizibile.
Am stabilit asta, finanțarea insuficientă a federațiilor și a cluburilor sportive contribuie la stagnarea performanțelor. Ce fac aceste instituții însă cu banii pe care îi primesc? Pentru că o altă problemă o reprezintă lipsa de transparență a cluburilor și federațiilor sportive pentru cheltuielile pe care le angajează, indiferent de proveniența banilor și de direcționarea lor. Lipsa unei evaluări obiective a activității directorilor cluburilor sportive de stat poate favoriza deciziile bazate pe interese personale, în detrimentul interesului sportivilor și a sportului, în general.
În timp ce în alte țări, sportul beneficiază de sponsorizări generoase și de sprijin public, în România resursele la care poate spera un sportiv sunt mai tot timpul limitate și ineficiente. Marile companii finanțează sportul, da, în general, în preajma competițiilor majore și pentru a beneficia de campanii de imagine, însă cine stă cu adevărat lângă un sportiv de la 15-16 ani, până când acesta ajunge, eventual, campion? Foarte puțini. Într-o lume în care performanțele sportive sunt de cele mai multe ori legate de sume importante, cum se descurcă sportivii din România, care nu au acces la bani pentru antrenamente personalizate, de nivel înalt, sau ca să participe la competiții internaționale? Pentru că în multe sporturi, în lipsa competitorilor din țară, participarea la concursuri și stagii de pregătire în străinătate poate face diferența. Cum se pot transforma în sportivi de elită fără suportul financiar necesar? Este aceasta o condamnare la mediocritate? Este o renunțare?
Ok, să revenim. O altă cauză majoră a ceea ce se întâmplă în sportul românesc este lipsa unei viziuni coerente și a unei strategii clare în managementul sportiv. Deciziile care se iau sunt de prea multe ori influențate de interese politice și de schimbările frecvente la nivelul conducerii instituțiilor sportive, dar și de lipsa de schimbare a conducerii. Din ciclul avem nevoie de publicitate, însă avem nevoie de publicitatea pe care o vrem noi, federațiile sportive au tendința de a prezenta realitatea într-o lumină mai bună decât e în realitate, fie selectând atent informațiile care ajung în presă, fie uitând, ca din greșeală, detalii relevante. Pentru că, da, cine are nevoie să atragă atenția asupra lui când e atât de bine la un adăpost călduț pe termen cât mai lung? Câte federații au un plan clar de acțiune, ancorat în realitate, aplicabil în anul 2024? Câte federații afișează negru pe alb câți bani se cheltuiesc și pentru ce? Această formă de management înseamnă, de fapt, instabilitate, care se reflectă în lipsa de continuitate în programele de pregătire și dezvoltare ale sportivilor.
Mai mult decât atât, corupția și nepotismul sunt probleme frecvente care afectează eficiența și transparența instituțiilor sportive. Este managementul defectuos al federațiilor și cluburilor sportive o piedică majoră în dezvoltarea sportului românesc? Și știți ce e mai trist? Că multe doamne și domni președinți de federație sunt foști sportivi, oameni care au trăit fenomenul pe propria piele, care odată aveau o pasiune arzătoare și un vis. Acum? Par să fi pierdut orice urmă de vis, venind la muncă plini de importanța funcției, dar doar ca să aibă de unde pleca. Când un sportiv nu aduce acasă o medalie, vedem cât de supărat e câte un șef de federație, care nu ezită să arate vinovații cu degetul. De ce? Pentru că pentru unii scara de valori e inversată: sportivii trebuie să aducă performanțe, iar sefii să-și acorde bonusuri. Iar când cei mai buni sportivi pe care îi avem nu sunt susținuți cum ar trebui, când sunt dați uitării în cazul unui eșec, cum pot fi încurajați tinerii talentați să urmeze o carieră în sport? Iată cum se poate reduce baza de selecție pentru viitorii campioni.
Auzim cât de mult se investește în alte țări în sport, în paralel cu educația și cum mulți atleți de elită reușesc să urmeze cariere academice de succes, inclusiv în medicină, datorită programelor flexibile. Câte instituții știți să existe, care să colaboreze cu școlile, pentru a crea planuri care să le permită sportivilor să își continue educația în paralel cu antrenamentele? Cât i se permite unui sportiv să lipsească, în timpul liceului, dacă vrea să facă și sport de performanță? Când este plecat în cantonament sau la competiții. Exclus să aibă absențe pentru antrenamente. Directori de vază care se acoperă de hârtii și care vor să aplice niște reguli seci, făcute pe genunchi, nu înțeleg că educația este esențială pentru dezvoltarea holistică a tinerilor sportivi. Obligația de a alege între antrenamente și școală duce ori la sacrificarea educației, ceea ce le poate limita oportunitățile de carieră în afara sportului și dezvoltarea personală, ori la sacrificarea sportului. Iată un alt motiv de reducere a bazei de selecție. Acordăm burse mai valoroase pentru mame minore decât cele pentru campioni? În ce domeniu vrem să avem rezultate? Premiem doar locul 1? Înțelegem lipsa de fonduri, dar asta îi poate face pe mulți copii cu un program extrașcolar încărcat să creadă că eforturile lor nu contează și nu sunt recunoscute. Dacă dăm bursă pentru medii de 5, putem acorda fără nicio problemă pentru un podium întreg.
Neglijența și lipsa de viziune au stins treptat scânteia medaliilor, iar asta ridică numeroase întrebări și dileme. Cât e de important pentru dezvoltarea unui sportiv tânăr să aibă suport financiar și infrastructură adecvată? Cum pot federațiile să îmbunătățească practicile de management și să ofere un suport continuu sportivilor? Cine va avea bărbăția de a tăia răul de la rădăcină? Ce impact are comunicarea eficientă între antrenori și sportivi asupra disciplinei și pregătirii acestora? Și, nu în ultimul rând, cum se poate schimba atitudinea sportivilor și cum se pot gestiona așteptările lor pentru a le menține nivelul de performanță și motivația?
Aceste întrebări necesită reflecție și dezbatere. Se rezolvă ceva cu câteva căpățâni puse în țeapă? Voi ce părere aveți?
